Uit complet până și de existența lui Darren în timp ce îl analizez. La fel ca întotdeauna, Xander poartă negru. Blugi negri, tricou negru cu niște desene pe piept. Poate e din cauza tensiunii pe care o simt, dar acum realizez pentru prima oară că niciodată nu l-am văzut purtând ceva mai vesel sau mai colorat, ci numai haine închise. Mă gândesc să nu își dorește să fie o persoană remarcată și poate din cauza asta alege să poarte negru, dar nu realizează că oriunde ar fi e mai mult decât evident.

Nu sesizez nicio emoție pe chipul lui, tot ce face este să-și plimbe ochii pe corpul meu.

— Foarte bine, atunci, vine replica mea.

Nu m-am gândit prea mult la ea, asta pentru că ceva din mintea mea mi-a spus că e mai bine să fim departe. După toate momentele și vorbele aruncate ieri, trăiesc cu impresia că alături de el va exista un dezechilibru mereu.

Alături de el ceva din mine se va schimba și nu știu dacă sunt pregătită de asta.

Apreciez din tot sufletul susținirea lui, dar nu voi reuși să fac față atitudinii lui. Acum te salvez, iar mai apoi fac sau spun ceva care să te izgonească. Nu înțeleg care sunt intețiile lui, iar asta mă înnebunește.

Oricât de tare sufletul din mine îmi spune că ar trebui să încerc să-i ofer mai multe șanse, nu reușesc să mă agăț de nimic care să mă asigure cel puțin că, fiind în preajma lui va fi ceva bine.

Dacă vom putea fi ceva mai mult, bine, iar dacă nu, e timpul să o luăm pe drumuri separate.

— Te-ai gândit dacă cineva a vrut măcar să te salveze sau a fost o pură coincidență?

Întrebarea lui mă face să râd, dar mă abțin pentru că pieptul lui Darren mai are puțin și explodează în spatele meu. Știm amândoi prea bine că nu a fost o pură coincidență

— Nu mă interesează ce-a fost. Ai reacționat în acele momente.

Zâmbește în colțul gurii, dar felul în care o face arată de parcă tocmai și-a pus ceva în minte. Vine mai aproape de mine, între piepturile noastre sunt doar câțiva centimetri. Îi pot simți parfumul.

— Consideră-ți datoria plătită, e tot ce îmi spune înainte să plece din loc și să intre cu umărul în umărul meu.

Rămân blocată pe loc.

Înghit cu putere în sec.

Inima îmi bate atât de tare de parcă stă să explodeze. De ce mă simt de parcă am făcut ceva greșit? Privesc în jos, mâinile îmi tremură. Să fie ăsta cu adevărat sfârșitul? Sunt corectă să-l dau la o parte după ce i-am mărturisit momente importante din viața mea?

Răspunsul este nu știu. Simt că am făcut ceva bine la fel cum cred, că nu e o alegere înțeleaptă.

— Știai că era în urma mea?

Nu mă întorc spre Darren, ci îi aștept răspunsul să vină.

Eu nu am ochii la spate ca să văd, dar el cu siguranță putea să îl vadă. Poate din cauza asta a fost atât de insistent.

— Eram atent la discuția cu tine, crezi că stau să văd cine e în jurul nostru, fii serioasă, April.

Minte.

Strâng din dinți și încerc să adopt un zâmbet fals.

— Foarte bine, acum că știi că nu am niciun fel de legătură cu el, poți să nu mai fi agasant cu întrebările?

Mă rotesc pe vârfuri și îi cuprind privirea. Îmi pare atât de rău că Darren nu se poate vedea așa cum îl văd eu. Cu greu reușește să-și ascundă zâmbetul. El poate crede că o face, dar nu, e acolo. Încă o dovadă că l-a văzut în urma noastră.

— Am buzele cusute.

Îmi dau ochii peste cap și trec de el.

Mă hotărăsc să plec spre sala în care voi avea următorul curs, dar din câte se pare nu voi reuși să scap de Darren atât de repede.

Îi aud pașii urmându-mă și mă gândesc serios la cum aș putea să scap de el acum.

— Ai uitat vreun detaliu? încep, încercând să las să se înțeleagă cât de tare mi-aș dori să fiu singură.

— Acum nu încerca să începi vreun război împotriva mea.

De ce am impresia că el a început deja de prea mult timp?

— Voiam doar să te mai întreb ce ai zice de o ieșire? Știi tu, nu am mai apucat să ieșim deloc amândoi.

Ceva din sinea mea se strânge. Știu cum se desfășoară o simplă ieșire în oraș cu Darren. El tot încearcă să se dea pe lângă mine și se apropie cât se poate de mult, lăsând impresia că am fi un cuplu abia la început.

Noi doi nu am ieșit împreună în oraș pentru că a fost plecat în Phoenix, dar și pentru că am încercat să evit pe cât de mult să-i distrug speranțele cu un refuz categoric.

Când a avut oportunitatea, nici măcar nu a reușit să profite cum trebuie de ea.

— Poate o lăsăm pe altă dată. Azi lucrez și Diana m-a rugat deja să ieșim.

— Cine e Diana? mă privește confuz.

— Noua mea colegă de camera, e o fată foarte de treabă.

Ceea ce spun nu e deloc o minciună. Până să apară el, ea deja mă rugase să ieșim, așa că mă pot simți mai puțin vinovată din cauza asta.

— Așadar, ai început să-ți faci prieteni noi?

Atitudinea pe care o adoptă pare mai degrabă una dezamăgită decât bucuroasă.

Îi arunc o privire surprinsă.

— Ce e anormal în asta?

— Probabil faptul că pe adevărații tăi prieteni i-ai lăsat în urmă.

O senzație de vomă mi-a cuprins gâtul. Mă opresc la jumătatea holului.

— Pardon?

Prefer să cred că nu am auzit bine.

Darren începe să strângă din buze, probabil înțelege că a intrat pe un teren minat.

Revin la ideea că viața mea funcționează doar la tensiune ridicată în ultima vreme. Abia dacă am trecut peste un moment culminant, că deja urmează altul, doar că pe ăsta îl simt cu atât mai piperat.

— Uite, nu vreau să te superi pe mine, dar e dureros să știi că începi să cunoști persoane noi pe care ajungi să-i numești prieteni, dar pe cei cu care obișnuiai să petreci tot timpul, i-ai lăsat baltă.

Râd.

Și nu pentru că ar fi ceva amuzant, ci pentru că trecem printr-o situație total jenantă.

— I-am lăsat baltă? Acum te referi la mine sau la voi?

Știe că fac referire și la Sohpia, și Christian.

— Toți am încercat să intrăm în legătură cu tine după ce ai plecat.

— Hmh, când anume s-a întâmplat asta? Scuză-mă, Darren, mă bucur că tu ești aici și că prietenia noastră a trecut peste ce s-a întâmplat, dar dacă ar fi să dăm timpul înapoi niciunul nu ați fost acolo la nevoie.

— Cum adică?

— Cum adică? Tu erai prea ocupat să fii un macho, Sophia deja avea prieteni noi, iar Christian era iubitul ei și era total normal să fie acolo unde e ea, nu unde sunt eu. Dar tu și Sohpia v-ați văzut de propriile voastre vieți și scopuri, eu am plecat din Phoenix și tot ce am primit din partea ta a fost un mesaj de drum bun, iar din partea ei nimic.

Nu-i voi judeca că au ales ceea ce îi făcea fericiți, dar nu mi se pare corect să aud din partea lui că aș fi nedreaptă doar pentru că vreau să-mi fac prieteni noi. Sau, mai bine zis, să fac exact ce au făcut și ei.

— În apărarea mea, nu știam nimic de Sophia.

Altă minciună. Nu cred că nu s-au întâlnit deloc cu ea. Sută la sută a ascultat și varianta ei de poveste, iar acum mă socotește pe mine unica vinovată.

— Dacă e așa, atunci de ce faci referire și la ea atunci când spui că am ales să-mi las prietenii adevărați în urmă? Nu mi-am permis să vă judec pe vreunul dintre voi pentru ce ați ales când eram în Phoenix. La naiba, tata a murit și în seara aia sau a doua zi după, nu am primit nici măcar un telefon din partea vreunuia dintre voi.

Nu aveam nevoie de mesaje lungi sau să vină după mine, dar m-aș fi simțit mai puțin pustie dacă aș fi văzut că oamenii pe care-i consideram prieteni s-ar fi interesant de starea mea.

Chiar și ascum, după ce nu am mai vorbit de atât de mult timp, dacă aș auzi că Sophia a pățit ceva, nu m-aș gândi de două ori s-o caut.

În sinea mea am iertat-o, dar am știut că prietenia dintre noi s-a încheiat.

— Știi că mi-am cerut scuze pentru ziua aia. Până și în prezent îmi pare rău pentru că nu am putut fi alături de tine.

Într-adevăr, Darren a fost singurul care a regretat enorm pentru că nu a reacționat mai rapid. Când a venit în Aberdeen și-a cerut scuze și mi-a povestit cât de mizerabil s-a simțit. Din păcate, dacă e să fiu la fel de tranșantă cum a fost el mai devreme, nu a fost corect nici din partea lui să nu se gândească la durerea prin care treceam.

Sunt atât de defensivă și judec aspru, fiindcă știu ce fel de persoană sunt eu. Iar eu nu aș putea sta cu mâinile în sân dacă cineva drag sau apropiat ar trece printr-o perioadă grea. Dovada e chiar tăietura de pe nasul meu. Am vrut să-l scap de Xander de probleme fără să mă gândesc la ce mi s-ar putea întâmpla.

Asta-i viața. Unora le-a fost scris să îndure şi să salveze, altora să asculte şi să fie salvați.

— Hai să încercăm să te excludem pe tine din ecuația asta, fiindcă tu mi-ai fost alături până acum și nu pot să uit asta, dar nu le găsi scuze celor de acasă, bine? Până să-i las eu baltă, ei au uitat de mine și mi-au găsit mereu înlocuitor. Tu poate nu știi asta sau nu ai observat, dar nu eram mereu April, Darren, Sophia și Christian. Uneori era doar April, doar Darren, doar Sophia și Christian sau doar Darren, Sophia, Christian și alții.

Îl văd cum înghite în sec. Nu mă aștept ca el să fi luat în seamă fiecare moment în care eu lipseam din grup. Dar eu îmi aduc foarte bine aminte de câte ori locul meu era luat de altcineva. La început credeam că exagerez pentru că aleg să gândesc atât de departe. Mai târziu mi s-a părut ciudat că noile persoane cu care îi vedeam nu mai ieșeau cu ei.

Undeva în timp prietenia noastră s-a pierdut sau nu a fost suficient de reală pe cât am crezut.

— Îmi pare rău, e tot ce aud de la Darren după secunde bune de liniște.

Încerc să mă calmez. Mi-am zis că voi dezbate niciodată acest subiect cu el, fiindcă nu mai are sens să dezgrop trecutul, dar modul în care a aruncat cuvintele mai devreme, nu avea cum să mă lase indiferentă.

Oftez.

— Și mie, OK? Dar te rog nu-mi judeca alegerile. Era de asptetat că va veni momentul în care să-mi fac prieteni noi. Sunt convinsă că la fel au procedat și acasă, în Phoenix.

Darren se mulțumește doar să dea din cap.

— Acum ar trebui să plecăm, fiindcă am întârziat deja la curs. Weekend-ul ăsta voi lucra, dar promit când voi prinde o zi liberă că o să ieșim împreună.

Ultima parte îi aduce un zâmbet uriaș pe buze.

— S-a făcut atunci.

Mă bucur că în cazul lui pot să găsesc o rezolvare atât de rapidă. Ne continuăm drumul pe holurile facultății în tăcere, iar singura întrebare care pune stăpânire pe mine este dacă și Xander e o persoană pe care reușești s-o îmapaci la fel de repede?

∞

— Dacă mă întreabă cineva care a fost prima iubire din viața mea, cel mai sigur răspuns ar fi cafeaua, o aud pe Diana după ce ia o gură mare din latte-ul pe care m-a rugat să i-l prepar.

O privesc oarecum surprinsă. Nu a vrut nici măcar un gram de zahăr în cafeaua ei, iar pentru mine asta e ceva șocant. Nu aș putea suporta niciun tip de cafea dacă nu ar fi puțin dulce, cred că m-aș îneca instant de la atâta amărăciune.

O fată atât de dulce bea o cafea atât de amară, culma ironiei.

La nici jumătate de oră de când am intrat în cafenea, a apărut și Diana. A intrat cu un zâmbet uriaș care a atras privirile aproape întregii cafenea. Joshua, unul dintre colegii mei, mai avea puțin și se împiedica la cât de mult a privit-o. Din fericirea a trebuit să plece mai repede, altfel l-aș fi văzut împrăștiat undeva pe podea la cât absorbit era de ea.

— Hmm, mie a început să-mi placă cafeaua târziu. Dacă stau să mă gândesc aș putea trăi liniștită fără să consum cafea.

Diana face o față uimită.

— Cum e posibil? Eu abia pot trăi cu două pe zi, dar deloc? În niciun caz!

Dau din umeri. Îmi place gustul de cafea, dar nu sunt depedentă. Lucrez în cafenea de când am început facultatea, dar asta nu înseamnă că am devenit mai dependentă de ea. Unul din puținele momente în care am avut mare nevoie să beau cafea a fost atunci când am rămas la Xander.

Chiar și acum mă gândesc ce-a fost cu mine.

— Fiecare om cu pasiunile lui.

Pare că pică pe gânduri.

— Care sunt pasiunile tale?

— Hmm, în trecut îmi plăcea să desenez, dar nu am investit atât de mult în acel talent. Mai târziu am descoperit că îmi place să scriu.

— Wow și despre ce scrii?

Din toate amintirile pe care le mai aveam în vechea garsonieră am rămas cu inelul de la bunica și jurnalul meu. Acolo mai desenez uneori, dar cel mai des scriu despre lucrurile care mă macină, o fac ca să mă descarc.

— Nu te gândi la mine ca la o scriitoare. Îmi place să-mi exprim sentimentele pe hârtie, mă face să mă descarc.

E dovedit științific că oricine ajunge să se simtă mai bine după ce își împărtișește problemele, chiar dacă asta înseamnă să vorbească sau să scrie despre ele.

— Asta e minunat, eu nu am un astfel de talent. Ar trebui să te simți norocoasă.

— De ce? râd.

— Poate că nu te consideri o scriitoare, dar ai înclinație către așa ceva, eu îi văd pe scriitori ca ucigași de durere.

Ridic din sprâncene.

— Ucigași de durere?

— Da. Um om care reușește să-și împărtășească trăirile în scris ajunge să-i vindece pe restul sau să-i învețe ceva.

— Nu m-am gândit niciodată așa.

Diana zâmbește.

— Eu ador să citesc și am găsit cărți care au reușit să mă emoționeze, chiar și să mă învețe ceva, de asta zic că este un dar minunat.

— Ai dreptate.

La fel m-am simțit și eu atunci când am dat de o carte bună.

Discuția noastră e întreruptă de clopoțelul de la intrare. Automat îmi ridic privirea și dau de Marianne. Ea e schimbul doi astăzi. Zâmbesc în direcția ei, dar reacția ei la zâmbetul meu îmi dă de gândit. Mijește ochii spre mine și vine mai aproape de tejghea. O ignoră total pe Diana atunci când din gura ei încep să iasă întrebări una după alta.

— Cum a fost ziua de ieri, domnișoară?

O privesc încurcată, apoi mă uit în direcția Dianei care pare total pe lângă subiect. Același lucru l-aș putea spune și despre mine.

Nu cred că știe ceva despre întâmplarea de la garsonieră.

— Relativ bună, lungesc mult cuvântul bună. Dar hei și ție Marianne, ea e Diana, noua mea colegă de cameră. Da, ai avut dreptate, mi-au acceptat cererea.

Fac semn către Diana, dar Marianne nu se urnește, continuă să mă analizeze. Diana încearcă să zâmbească, dar și ea e la fel de încurcată ca și mine.

— Îmi cer scuze, Diana. Situația asta nu poate să aștepte, după ce termin cu ea, vom povesti și vom râde împreună, dar prea tare am așteptat s-o văd.

I se adresează zâmbind, apoi revine asupra mea cu o expresie ucigătoare.

— Așadar nimic nou la orizont?

Dau din umeri.

— Nu înțeleg la ce te referi?

— Nici eu nu am înțeles de ce ieri după ce l-am schimbat pe Elliot, acesta a început să-mi povestească despre un tip tatuat care aproape că l-a luat pe sus atunci când nu a vrut să-i ofere detalii despre absența ta.

Fac ochii mari. Văd aceeași reacție și din partea Dianei.

— Sper că nu e cine cred eu că e, o aud și deodată cred că Universul tocmai s-a întors împotriva mea.

— Tipul ăla e supranumit și Xander Mianov.

Toate privirile sunt asupra mea, iar eu deja simt că mi usucă gura.

OK, acum am ajuns pusă la colț.