Mă simt foarte obosită. Noaptea petrecută la cafenea nu a fost nici pe departe prea plăcută. Pe lângă faptul că tresăream la zgomotele mai puternice care veneau de afară, nu am putut să nu analizez în parte fiecare detaliu din întâlnirea mea cu Xander. Mi-am făcut tot felul de idei, ba chiar la un moment dat m-am gândit că poate eu sunt cea care a exagerat. La fiecare nou scenariu din mintea mea mă gândeam că am ales ce trebuie, dar apoi realizam că mă durea să știu că am avut dreptate.

Încă nu pot înțelege de unde a apărut toată revelația asta din mine. Dacă o persoană m-a dezamăgit în vreun fel, am sfârșit de fiecare dată îndepărtându-mă de ea. De această dată este mai diferit. Sunt conștientă că asta trebuie să fac, dar nu mă opresc din a mă gândi la el sau la tot ce am aflat până acum despre el. E ca și cum creierul meu știe ce are de făcut, dar conștința nu-l lasă să dea înainte.

Ceva din mine spune că sub toate acele învelișuri se află o persoană cu un suflet. Tot acel ceva mă îndeamnă să încerc să descopăr tot ce asunde.

Am învățat că nu sunt în măsură să schimb oamenii care apar în viața mea. Indiferent cât de bune ar fi intențiiile mele, dacă ei nu-și doresc schimbarea, orice sacrificiu e degeaba. În trecut, încăpățânarea mea mă făcea să cred că una ca asta nu e posibil. Acum, știu că nu fac altceva decât să-mi provoc de una singură răni.

Inspir cu putere.

Cu toată lecțiile învățate și temele la zi, ceva continua să mă îndemne că aș putea reuși cu Xander.

Pierdută printre gânduri ajung la dulapul meu. Nici măcar nu mai dau atenție colegilor care îmi analizează nasul în continuare. În dimineața asta mi-am schimbat bandajul și am remarcat tăietura de pe nas. Nu e foarte adâncă, dar mă tem să nu rămân cu un semn. Chiar sub ochi mi s-au format niște vânătăi de toată frumusețea. Arăt de parcă aș fi fost eu cea bătută, dar nu am decât să mă rog să se vindece mai repede, fiindcă nu am de gând să mai lipsesc de la vreun curs. Majoritatea lucrurilor mele, printre care și machiajele, au rămas la garsonieră.

Trebuie să găsesc o zi în care să merg după ele. Au rămas acolo chestii chiar mai importante decât fondul meu de ten și anticearcănul.

La cât de complicate au ajuns lucrurile în viața mea, nu vreau să pierd fix motivul pentru care m-am zbătut atât... viitorul meu.

Nu am apucat să stau de vorbă cu Marianne. În tura de dimineață a intrat Joshua, care a fost surprins de înfățișarea mea. Abia aștept s-o prind iar la cafenea ca s-o întreb de ce s-a grăbit să plece atât de repede și să mă lase cu Satana.

Sper ca măcar discuția de azi cu decanul să aibă legătura cu cererea mea.

Îmi aranjez cărțile de care am nevoie astăzi. Sunt foarte concentrată să nu uit ceva, din cauza asta aproape că țip atunci când cineva se proptește pe dulapurile de lângă mine. Sunetul provocat este unul asurzitor, din cauza asta am sărit din locul meu.

Întorc capul agitată spre sursa zgomotului și aproape că îmi scapă una în fața lui Darren.

Singurul motiv pentru care nu fac asta este mina serioasă cu care mă privește. Sunt surprinsă să-l văd, mai ales după ce nu a încercat măcar să dea un telefon ca să vadă dacă sunt bine. Ce să mai, prietenul la nevoie se cunoaște.

Părul șaten îi cade în bucle lejere pe frunte, iar tricoul care i se mulează perfect pe piept, îi scoate în evidență corpul lucrat. Uneori nu-mi vine să cred că tot el era băiatul slăbănog pe care l-am apărat de colegii de la grupa mai mare când au încercat să se ia de el.

Poate că nu e tocmai potrivit să mă gândesc la una ca asta acum, dar Darren este un bărbat arătos. Din păcate, în ochii mei nu îl pot vedea mai mult decât un frate.

— Bună dimineața și ție, replic arțăgoasă, fiindcă gestul lui a fost de-a dreptul deranjant.

— Neața, vine răspunsul lui direct.

Dacă nu ar fi atât de mulți studenți prezenți acum, jur că m-aș lovi cu capul de dulap. Îl cunosc de prea mult timp pe Darren ca să-mi dau seama foarte ușor că urmează să purtăm o discuție neplăcută. Chit că nu ar vrea să lase asta să se înțeleagă, postura lui este una defensivă.

— Ce mai e nou?

Ochii i se îngustează. Sigur înțelege că încerc doar să-l scot din sărite. Nu aș putea să nu-mi doresc asta după ce nici măcar nu s-a interesat să vadă dacă sunt bine.

Poate ăsta e unul din motivele care m-au făcut să nu cred că Darren ar putea să fie mai mult decât un prieten pentru mine: are un orgoliu foarte mare. Îmi este prieten, țin la el, dar atunci când ajungi să-l superi sau ceva să nu-i convină devine de nerecunoscut. A fost obișnuit ca lumea să se învârtă în jurul lui.

— Serios?

Dau din umeri.

— Cum ai vrea să purtăm o conversație dacă vii așa? Presupun că ai ceva de spus dacă ai vrut să te faci atât de remarcat.

În general prefer să-i las spațiu și timp să se gândească la tot atunci când ceva nu-i convine, dar acum îmi displace total modul lui de abordare.

Sau pentru că știu că urmează să deschidă iar subiectul legat de Xander.

— Nu am vrut să te sperii.

— Doar încercai să-mi testezi auzul, nu-i așa? răspund recalcitrantă.

Sunt o persoană răbdătoare și încerc să-i înțeleg pe cei din jurul meu. Pentru modul în care a tratat el ziua de ieri nu prea e nimic de înțeles. Nu pot să nu fiu supărată, fiindcă singura persoană pe care o mai văd ca pe un prieten m-a lăsat baltă într-un moment în care am avut nevoie de el.

— Ce e cu tine, April?

— Asta ar trebui să te întreb eu pe tine, Darren.

— Nu eu sunt cel care se amestecă într-o bătaie, fix pentru persoană despre care ești avertizată că nu trebuie să ai încredere.

Fac o față uimită. E mai grav că m-am implicat să-l ajut pe Xander decât că am ajuns inconștientă la infirmerie.

— Nici eu nu sunt cea care și-a văzut prietena la pământ și tot ce a făcut a fost să plece, fără ca măcar să dea un amărât de mesaj ca să afle dacă e bine sau nu.

Tonul meu atrage privirile curioase a câtorva persoane. Sper doar să nu mai fiu implicate și astăzi într-un alt scandal care să mă aibă pe mine personaj principal.

Darren mă privește mânios, știe la ce mă refer. Realitatea este că după ce tata a murit, a durat ceva până când să mă caute și să reluăm legătura. Eu m-am închis total în mine, iar el a revenit abia după câteva luni. Dacă stau să îmi aduc bine aminte, modul lui de a reintra în viața mea a fost unul puțin forțat, dar l-am acceptat. Rămăsesem la pământ, am simțit nevoia să mă ridic și să încerc să mă refac. Am crezut că cel mai bun mod de a începe asta a fost să-l iert pentru indiferență și să-l primesc înapoi în viața mea. Uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea acum dacă nu aș fi trecut peste și l-aș fi îndepărtat cu totul.

— Nu m-a lăsat să mă apropii de tine.

Știu la cine se referă fără să-i pronunțe numele.

— Serios? Apoi cine nu te-a lăsat să te apropii? Infirmiera? M-am trezit singură, nu am primit nici măcar un amărât de telefon, cum crezi că s-a simțit asta pentru mine?

Cred că dacă mâine, Darren ar păți ceva, oricât de supărată aș fi pe el, aș face orice să ajung la el. Orice.

— April, nu ai fost singură, rostește cu răceală. Chiar atât de nenorocit mă crezi încât să nu vreau să fiu alături de tine?

Simt cum gâtul mi se usucă instant.

— Ce vrei să spui?

— Am vrut să fiu eu cel care te ducea la infirmerie. Am vrut să rămân acolo pentru tine, dar crezi că a avut cineva loc de Mianov?

Informația asta mă lăsa fără replică.

— Când am deschis ochii nu era nimeni acolo.

Ochii i se îngustează.

— Eu te contrazic de data asta. El te-a luat de jos, ne-a amenințat să nu ne apropiem și a fugit cu tine la infirmerie. Am încercat să merg acolo, dar o fată m-a oprit. Mi-a zis că deja e prea multă agitație și nu au suficient spațiu pentru atâția oameni.

— Kiara?

Numele și imaginea ei gingașă îmi revin în cap.

— Cine? Nu, doctora nu m-a lăsat să mai vin. Mianov ăla era ca și scos din cușca de la zoo, așa de mult scandal a făcut. Acum că-mi spui că el nici măcar nu a rămas cu tine, mă face să-mi pară și mai rău că nu i-am tras una.

Observ cum își strânge pumnii pe lângă corp. Gestul lui mă pune în gardă.

Detaliul ăsta mă face să-l cred pe cuvânt, dar unde s-a aflat Xander în toate acele momente? Atunci când am deschis ochii nu era absolut nimeni. Nu l-am văzut nici măcar atunci când am plecat din cabinet și am încercat să-l caut pe decan. Ceva e ciudat în toată povestea asta.

— Ești sigur de asta.

Darren pufnește.

— Mă crezi prost? Poate că am mai greșit și sunt supărăcios, dar nu am avut intenția nici măcar o secundă să te las singură.

Strâng din buze.

Informațiile astea noi m-au închis. Kiara nu a menționat că cineva ar fi venit la mine, nici atât să stea cu mine. De ce m-ar fi mințit? De ce ar vrea Darren să mintă?

Darren pare că nici nu are idee cine e femeia asta.

— Nu te-am numit prost. Eu, pur și simplu m-am simțit singură atunci când am realizat că nimeni nu s-a preocupat măcar să vadă dacă sunt bine.

Darren se îndreaptă din spate, iar expresia lui capătă o mina și mai furioasă.

— Îmi pare rău, e prima mea reacție, fiindcă nu vreau să agravez situația mai tare decât s-a întâmplat deja.

Umerii lui Darren nu se detensionează deloc.

— April, dacă ar trebui să-i ceri cuiva scuze, ar trebui s-o faci inimii pe care urmează s-o frângi dacă ai încredere într-un om ca el.

Replica asta mă dezarmează total.

— Nu am spus...

— Că ce? Că ai avea încredere în el? Tu realizezi că te-ai implicat într-o bătaie pentru el? Evenimentele de genul sunt o rutină pentru el, intervenția ta nu a fost ceva obișnuit. Foarte multe persoane deja cred că ți-a tras-o cu el.

Nu că am fi fost departe de asta.

Încerc să nu iau în seamă că e atât de sigur pe vorbele lui de parcă l-ar cunoaște de o viață. În ceea ce privește bârfele din facultate, nu mă mai impresionează nimic.

— Ce naiba e în capul lor?

— Exact așa mi-am spus și eu când te-am văzut aruncându-te efectiv între ei. La ce te așteptai? Să fii văzută un om mai bun? Trăiești în secolul care nu trebuie.

— OK, exagerezi acum.

Pufnește din nou. E unul din puținele momente în care-l văd pe Darren atât de înverșunat.

— Haide s-o luăm altfel. De ce aș vrea să te mint?

Devin mică în fața lui.

Aici are partea lui de dreptate. Nu ar avea nimic de câștigat din toate astea. Cel puțin asta cred.

— După cum spuneam, replică după minute bune de liniște.

— Îmi pare rău! Bine? Am fost foarte supărată pentru că m-am trezit de una singură. Nu m-am simțit bine să știu că ai putut pleca pur și simplu.

Abia acum umerii i se detensionează.

— Neghiobul ăla chiar nu a fost acolo?

Dau din umeri. Și eu mă întreb dacă a fost sau nu.

— Înțelegi acum de ce ai face o alegere mai bună ținându-l la distanță? Știu că sunt deciziile tale, dar nu te lăsa păcălită de firiminturi de atenție din partea unuia ca el. O să suferi, April.

Mă privește fix în ochi la ultima parte și ceva din mine parcă se cutremură. Darren arată mai degrabă de parcă m-ar amenința, nicidecum că m-ar avertiza.

Mă abțin să nu încerc să-l contrazic. Nu vreau să-i povestesc despre întâmplarea din garsonieră. Îmi dau seama că l-aș supăra mai tare acum dacă aș începe să-i spun de la ce a plecat toată apropierea dintre noi doi. Plus acel ceva care îmi spune să țin totul doar pentru mine.

— Acum nu mai înțeleg cu cine am stat de vorbă, mărturisesc cu voce tare.

În minte îmi vine imaginea Kiarei. Oare ea chiar își petrece timpul doar la infirmerie?

— Nimeni nu înțelege ce se întâmplă de fapt în mintea unui astfel de om. Sunt curios ce a fost în mintea ta atunci când te-ai amestecat în conflictul lor? îl aud.

Încep să mă joc cu degetele.

—Spiritul civic? încerc s-o scot cumva.

Darren doar strâmbă din nas, semn că nu crede o boabă din ce-i spun.

— Bine, ai dreptate, trebuie să stau dreptate. A fost o prostie din partea mea să mă amestec acolo unde nu-mi fierbe oala. După ce am auzit povestea lui de la tine, am vrut să încerc să-l ajut. Nu știu, în momentul ăla eram conștientă că nu face ceva bine și poate suferința prin care a trecut e cea care îl macină.

Umerii lui Darren parcă se mai detensionează puțin.

— April, violența nu e un răspuns. Tu ai scăpat cu o zgârietură. Tipul pe care l-a bătut e la spital cu arcada și nasul spart. Puteai să te rănești mai tare de atât.

Îmi las capul în pământ. Știu că tot ce s-a întâmplat a fost greșit, dar nu am stat prea mult să mă gândesc înainte să intervin.

— Cam cât de tare am dat-o în bară?

Hohotește. Mă bucur cel puțin că nu mai e la fel de nervos ca atunci când a venit.

— Partea rea vine abia acum.

Ridic o sprânceană.

— Ce vrei să spui?

— Nu te-ai întrebat cine e persoana cu care s-a bătut?

Încerc să-mi reîmprospătez mintea. Recunosc că detaliul ăsta mi-a scăpat. Nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut pe băiatul ăla până acum. De fapt, despre ce vorbesc, eu? Nu sunt atentă la restul studenților, aproape mai mereu gândurile și atenția mea sunt îndrepate în altă parte.

— Nu știu, dar ce relevanță are? E în spital, deci indiferent a cui odraslă e, nu trebuia să se întâmple una ca asta, comentez.

— Bună dimineața, soare.

Îi dau un pumn în umăr. Liniile feței i s-au înăsprit, semn că situația dintre noi e mai bună decât cea de ieri. Nu spun că ar fi rezolvată, fiindcă sunt sigură că Darren îmi va scoate ochii mult timp de-acum înainte din cauza celor întâmplate.

— Haide totuși să redevenim serioși, chiar nu ai idee cu cine s-a bătut Mianov?

Dau din umeri.

Râsul lui, care nu e nicicum unul prea bun prevestitor mă face să înțeleg că am dat de o mare belea.

— Cine e?

— Nimeni important, băiatul decanului.

Brusc, lumea parcă a picat cu totul în capul meu.